Bradul singuratic

Albă-n petale Floarea de Colț,

Creștea, pe un munte sălbatic,

Un brad, pe o culme de piatră,

Privea către ea... singuratic...!

Nori negrii, de stânci, se agață,

Către vârf, încet, să se-mpingă,

Coboară un frig, printre cețuri,

La munte, începe... să ningă!

Cad fulgii din Cer și dansează,

E plin, de zăpezi, pe la munte...

Cândva, iubea o Floare de Colț,

Un brad... cu cetini... cărunte!

Drăgăstos, se-nclină din cetini,

Dar floarea începe să plângă,

O umbră, pe-o creastă golașă,

Se zbate-n potecă, nătângă...!

Scuturând, din cetina-i verde,

Stătea, rădăcina, să-și smulgă,

Mânat de impulsul iubirii...

La Floarea de Colț, să ajungă!

Îndrăgostit, cu vârful în nori,

Lăsa, fulgi pe cetini, să-i cadă,

O iubea, dar până să-i spună,

Floarea a murit, sub zăpadă!

Pe-o culme semeață, de piatră,

Când ninge, cu alb, pe la munte

Și moare câte-o Floare de Colț,

Plâng brazii, cu cetini cărunte!