Albă-n petale Floarea de Colț,
Creștea, pe un munte sălbatic,
Un brad, pe o culme de piatră,
Privea către ea... singuratic...!
Nori negrii, de stânci, se agață,
Către vârf, încet, să se-mpingă,
Coboară un frig, printre cețuri,
La munte, începe... să ningă!
Cad fulgii din Cer și dansează,
E plin, de zăpezi, pe la munte...
Cândva, iubea o Floare de Colț,
Un brad... cu cetini... cărunte!
Drăgăstos, se-nclină din cetini,
Dar floarea începe să plângă,
O umbră, pe-o creastă golașă,
Se zbate-n potecă, nătângă...!
Scuturând, din cetina-i verde,
Stătea, rădăcina, să-și smulgă,
Mânat de impulsul iubirii...
La Floarea de Colț, să ajungă!
Îndrăgostit, cu vârful în nori,
Lăsa, fulgi pe cetini, să-i cadă,
O iubea, dar până să-i spună,
Floarea a murit, sub zăpadă!
Pe-o culme semeață, de piatră,
Când ninge, cu alb, pe la munte
Și moare câte-o Floare de Colț,
Plâng brazii, cu cetini cărunte!