PEȘTIȘORUL AURIU

Lâng-o sticlă de coniac,

Petre a lui Bădălac...

Ăla... cu muierea slută,

Pescuia pe râu la plută!

Cu vergeaua de carbon,

Arunca de pe ponton...

Își bronza pluta la Soare

Și dădea la pești mâncare!

N-avea nicio trăsătură,

Supărat peste măsură,

Gată sticla de coniac...

Și mai pune-o râma-n ac!

După ore de-așteptare,

Pluta de pe râu dispare

Și când firul se întinde,

Peștele-n cârlig se prinde!

Cu un fler de vânător,

Sprijinit pe un picior...

Plin de un instinct fatal,

Petre-l trage către mal!

După multe râme-n ac,

După sticle de coniac..

Prinde Petre de pe râu,

Peștișorul...  Auriu...

Sub efect de-adrenalină,

Vede-n apă o lumină...

Un pește ce strălucește

Și pe limba lui vorbește:

 „Eu nu sunt ca alte ființe,

Spune, Petre, trei dorințe

Și dacă le-ndeplinesc...

Îmi dai drumul să trăiesc!”

Beția-ncepu să-i treacă,

Ideia-ncepu să-i placă...

Și după minute bune,

Petre către pește spune:

„Bine, atunci fă-mi pe plac,

Să curgă pe râu coniac...

Și să pot gusta din el,

Vreau pe mal un păhărel!”

În timp cât ai zice pește,

Apa-n râu se limpezește

Și cuprins de nerăbdare...

Petre bea vreo trei pahare!

„Cum e, Petre, mulțumit?

Două ți-am îndeplinit...

Ca să scap de suferință,

Spune și-a treia dorință!”

„Daaa, sunt tare multumit,

Toate sunt cum am vorbit.

Îți dau drumul... ce să fac,

Dar vreau să mă piș coniac!”

Spunând „gata s-a făcut,”

Peștele a dispărut...

Și mare i-a fost mirarea,

Căci l-a și trecut pișarea!

Stă puțin și se gândește

Și-o idee îl trăsnește:

„Fără niciun pește-n plasă,

Nu mă piș numai acasă!”

Când ajunge-n bătătură,

Rupt de-atâta băutură,

Își vede nevasta-n prag,

Care-l aștepta cu drag:

„Mă, iară te-ai îmbătat,

Să te râdă tăți din sat!

Ai plecat la pescuit...

Praf și țăndări ai venit!”

„Da, dar azi am prins la râu,

Peștișorul Auriu...

Și-asta e... minune mare,

Taci și-adu două pahare!”

Ochii-i străluceau ca blițul,

Repede-și deschide șlițul,

Și ținând de mădular...

Umple-ncet câte-un pahar!

Nu-i destul că era slută,

Că mai rămâne și mută,

Când privea la soțul care,

Băuse vreo trei pahare...

Scotea flăcări din privire

Și cuprinsă de uimire...

Îl întrabă stând pe craci:

„Mă, Petre, ce dracu faci?”

 Iar el dând pe gât paharul,

Spune ținând mădularul:

„Sunt Petre-a lui Bădălac

Și de azi mă piș coniac!”

„Poate nu-ți vine să crezi,

Ia și gustă ca să vezi...

Așa ceva nu se poate,

Cea mai bună calitate!”

Dar femeia bat-o boala,

Iar începe cicăleala...

Căci mirosea a alcool,

Dinspre „cocoșelul” gol!

Și pe când se potolește,

Petre, cât ai zice pește,

Fără să aibe habar...

Dă pe gât și-al ei pahar!

Apoi, șlițul și-l încheie

Și spune către femeie:

„De astăzi muiere dragă,

O să bei doar din uiagă!”

Petre a lui Bădălac,

Ăla... de pișă coniac,

Care pescuia la plută

Și-are o femeie slută,

Pescuiește de acasă,

Ca s-o vadă mai frumoasă!

MORALA:

„Nu există femei urâte,

doar bărbați care…

n-au băut destul!”