Cântecul toamnei

Plouă mărunt... cu niște lacrimi reci,

Iar eu nu pot, să nu-mi aduc aminte,

Cum noi am hotărât, prin jurăminte,

În doi, să trecem toamnele, pe veci!

Din câte toamne-n mine, s-au ascuns,

Iubito, cred că asta-i cea mai sumbră,

O simt cum mă-nsoțește, ca o umbră

Și n-o să pot... să te iubesc, de-ajuns!

Mi-e dor de primăveri cu verde crud

Și-n timp ce, peste tot, se lasă ceața,

Mi-e tot mai albă barba și mustața...

Doar... trâmbițele toamnei... se aud...

Cântecul toamnei, învăț, ca să-l cânt

Și-o să te chem să-l cântăm împreună

Vioară-ți voi fi, iar tu-mi vei fi strună,

Sub un... neobosit... arcuș... de vânt...

Iubito-ncep să simt, că-s tot mai vechi,

Sub bruma, care cade și m-apasă...

Copacii-mbracă, giulgiuri de mătasă,

Iar frunzele căzute-s... în priveghi...

De sub arcușul toamnei, plâng viori,

Din tinerele crengi subțiri ca struna,

Topită-n, cânt de jale, curge bruma,

Prelinsă-ncet... prin arămii culori...!

Mi-e trupu-n Iad, iar sufletu-n Astral,

Mă simt ca un copac ajuns vioară...

Și cânt, prin bruma care se coboară,

Un cântec, despre toamnă... la final!

Cântecul toamnei, învăț, ca să-l cânt

Și-o să te chem să-l cântăm împreună

Vioară-ți voi fi, iar tu-mi vei fi strună,

Sub un... neobosit... arcuș... de vânt...