Amurg

Am început, prea repede, să ard,

Precum o torță-n mâna tinereții

Și am tot ars, pe-al drumului hazard,

Prin umbra fericirii și-a tristeții!

Am ars cândva și am rămas mocnind,

Azi mintea mea e un teren de lupte...

Și-mi este tot mai greu să mă aprind,

Sau să mai urc, pe stâncile abrupte!

Sunt doar o ființă slabă, de pământ,

Care-am hrănit copacul vieții mele,

Din crengile ce astăzi, nu mai sunt,

Mi-a mai rămas, o mână de surcele!

Din sânul vieții, laptele l-am supt,

Iar vremea mea a fost și rea și bună,

Ar fi-n zadar, cu timpul, să mă lupt,

C-am fost și Soare și-o să fiu și Lună!

Sunt cel ce-am fost și nu o să mai fiu,

Care-a urcat pe culmi și-acum coboară

Sunt cel ce n-am știut și-acuma știu,

Ce repede... se face-n viață... seară!

Cobor spre mări, ca apa unui râu,

Lăsând în munți, abandonat, suișul,

Sunt tot mai copt, precum un spic de grâu

Care-și așteaptă vara... secerișul!

Sub ochii mei se naște-un asfințit,

Dintr-un incest al zilei cu amurgul,

Iar timpul ce mi-a fost îngăduit...

Nu-l știe nimeni, numai Demiurgul!