ALUNE

Într-o mândră de pășune,

Unde se termină dealul,

Lângă-o tufă de alune...

Stă-n pripon și paște Calul!

Dincolo de tufa noastră,

Unde largă-i poienița...

Imediat pe după coastă,

Iaca paște... Măgărița!

Calul nu o bagă-n seamă,

Că o știe de năroadă...

Se apleacă după hrană,

După muște, dă din coadă!

Dar prin tufa de alune,

Își ridică-n sus codița...

Și-atunci calul plin de spume,

Îi admiră... Veverița!

După ce-și înghite bolul,

El renunță la mâncare,

După tufă, dă ocolul...

Ridicat în trei picioare!

Ațâțat... plin de dorință,

Nechezând a disperare,

Urcă peste Măgăriță...

Și-un picior, din trei, dispare!

Întrebarea ce se pune,

După ce a dat ocolul...

După tufa de alune,

Unde-a dispărut piciorul?!

Că din el atârnă două,

Din bucățile rămase...

Mult mai mari ca niște ouă,

Ca alunele... uriașe...!

Și după minute bune...

Nu mai poate Măgărița,

Că imensele alune...

Îi sufocă...Veverița...!

Asta a fost... întâmplarea,

Nu mai am nimic a spune,

Dar se pune întrebarea:

Cine a mâncat... alune?!

Cineva ascuns prin tufă,

Ce-a privit fără rușine...

Tulburând intimitatea,

Celor două... cabaline...!

Dar privind la acțiune,

A avut noroc cu carul,

C-a mâncat numai alune

Și nu s-a-ntâlnit cu Calul!